Istoric

Istoric

Spinușul purta în 1.523 numele de Hagymadfalvo și este pomenit în acest an într-un document care vorbește despre răpirea fiicei voievodului Matei din Spinuș, de către voievodul Demeter din Satul Mic.
Din documente reiese că la această dată locuitorii satului erau români și în afara numelui satului nu sunt dovezi de existența populației maghiare sau de alte etnii.
Satele comunei Spinuș, atestate în plină epocă medievală, vor împărtași soarta nemiloasă a stăpânirii de tip feudal. Țăranilor li se iau pământurile, devenind iobagi, sunt supuși la plata unor dijme grele. Zona Spinuș a fost stăpânită inițial de familia Csaky, însă în 1.523 satul aparținea familiei Putnaky. De numele celor două familii nobiliare se leagă și prima atestare documentară a unui sat din comună.
În anul 1.400 Putnaky face o plângere împotriva familiei Csaky prin care îl acuză că i-ar fi ocupat moșia Nadartelek ( Nădar ). Cererea este respinsă, astfel că moșia rămâne în stăpânirea familiei Csaky.
La începutul sec. al XVI – lea, asemeni tuturor țăranilor din Transilvania, și locuitorilor comunei Spinuș li se interzice dreptul de strămutare, li se mărește dijmea pentru biserică, se introduce norma ( birul ) la produse agricole și animale mici, iar ortodocșilor li se mărește obligația pentru rege de la 18 la 25 de dinari.
Condițiile aspre de viață din secolele XVI; XVII și următoarele i-au determinat pe locuitorii acestor meleaguri să ia parte la revoltele din 1514; 1711; 1848. Nedreptățile însă au continuat, așa că la 11 aprilie 1864 comisia deputaților primește o plângere a unor locuitori din Spinuș: Tomai Toagyer, Patkas Toagyer, Darik Toagyer, prin care se arată că le-a fost știrbită proprietatea. Plângerea revine peste 2 ani (1866), dar rămâne nerezolvată.
În această perioadă locuitorii Spinușului și ai satelor aferente comunei, iobagi sau deținătorii ai unor suprafețe mai mari de pământ, sunt nedreptățiți nu numai social, ci mai ales politic, național și religios.
Prin cele două diplome leopoldine din 1699 și 1701 populația română din Transilvania este supusă unor mari presiuni pentru a părăsi religia ortodoxă și a trece la catolicism, la ,,unirea” cu biserica din Roma.
Spinușenii, oameni credincioși și mândri de religia lor ortodoxă se împotrivesc categoric unirii cu Roma. Dovadă este Marea Adunare Populară din aprilie 1736 care are loc în satul Spinuș unde s-au adunat oamenii din toate satele învecinate și unde întregul popor prezent a jurat credință Episcopului Ortodox din Arad și a decis alungarea din biserici și din sate a preoților trecuți la catolicism. Sub presiunile insistente austro-ungare, la sfârșitul sec. al XVIII – lea și începutul sec. al XIX –lea, o parte din locuitorii comunei au acceptat trecerea la catolicism.
La începutul sec. al XIX – lea, în jurul anilor 1828-1829, satul Spinuș ca de altfel și celelalte sate ale comunei, erau supuse baronilor Huszar Karoly și Layos, fiecare având aici conace. Primul avea chiar și o grădină în stil englezesc, niciunul însă nu locuia permanent aici, așa că și conacele au fost neglijate. Huszar Karoly avea în pivnițele conacului o fabrică de spirt, neglijată și ea, apoi desființată.

În acest secol (XIX) acțiunile de maghiarizare a românilor din Ardeal se intensifică. În paralel o parte a tăranilor scapă de iobăgie prin cumpărarea unor suprafete de pământ mai mari sau mai mici, unii din ei devenind oameni înstăriți; dar 70 % din familii rămân sărace, fiind nevoite să-si vânda forța de muncă.
La sfârșitul sec. al XIX – lea un nobil din Ungaria, pe nume Bartok Karoly, stăpânea mari suprafete de pământ pe teritoriul comunei. El a adus in Spinuș familii de maghiari pe care le-a așezat in zona numită ,, fermă ” sau ,, cătun” ( tăniai). În anii 1909 – 1910 aici era doar o casă mare în care locuiau maghiarii colonizați, numarul lor crescând si ajungând la 12 familii. În aceeași perioadă au fost aduse și familiile de maghiari din satul Săliste, numarul lor fiind mult mai mare decât din satul Spinuș.
În timpul primului război mondial o parte din bărbații comunei au fost trimiși pe frontul din Italia alături de armatele austro – ungare. Din informațiile culese de la bătrânii comunei reiese că din comuna Spinuș au căzut pe front sau au murit în spitale de pe urma rănilor; 28 de bărbați, vârsta medie fiind de 25 de ani. Dintre aceștia 15 ( deci majoritatea ) sunt fii ai satului Spinuș.
Sfârșitul primului război mondial, prăbușirea Imperiului Austro- Ungar, a creat cadrul favorabil de luptă a popoarelor pentru autodeterminare. În inimile spinușenilor renaște spiritul național și se aprind speranțele unei vieți mai bune. Marele act al Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost primit cu entuziasm de toti locuitorii comunei, de la mic la mare.
In perioada pregătirii marii Uniri în toate localitățile ardelenești au luat ființă gărzi naționale și consilii naționale locale. Garda națională din comuna Spinuș era condusă de Costa Ioan, fost ofițer în armata austro – ungara, întors recent de pe front. El avea misiunea ca împreună cu membrii gărzii naționale sa mențina ordinea publica, dar mai ales să pregăteasca populația în vederea participării la marea adunare a neamului ce urma sa aibă loc la Alba Iulia.
Desăvârșirea unității naționale a creat și în această parte a țării un cadru propice dezvoltării social – economice, punându-se acut, în aceastăperioadă, problema reformei agrare. La 27 martie 1922 a fost afisată în Spinuș ,,Hotărârea Comisei de ocol rurale Marghita” – pentru reforma agrară prin care se fixa exproprierea moșiei contelui Kornis Karoly și a lui Bethly Karoly cu o întindere de 393 iugăre și 597 stânjeni pătrați. Din terenul expropriat s-au împroprietărit 93 de familii, iar prețul fixat pentru terenul expropiata fost de 314,698 lei.
Reforma însă n-a rezolvat problema țăranilor comunei Spinuș, un număr mare de familii au rămas în continuare cu pământ insuficient. Situația locuitorilor comunei rămâne la fel de precară ca și înainte de reformă, iar în preajma celui de – al doilea război mondial se inrautățește si mai mult. Prin ,, Dictatul de la Viena ” comuna Spinuș intră în teritoriul răpit României și anexat Ungariei hortyste. În perioada dictatului unii locuitori ai comunei au fost nevoiți să se refugieze în România, iar cei rămași au suferit rigorile terorii hortyste.
O mare parte din bărbați au fost duși pe front sau încorporați în detașamente de muncă. Cei rămasi trebuia să dea animale, produse agricole sau animaliere. O parte din locuitori au fost expulzați, s-a intensificat procesul de maghiarizare a populației, școlile au fost unificate, învățământul desfășurându-se numai în limba maghiară.
Evreii din Spinuș au fost obligati să poarte steaua galbenă, apoi deportați. Niciunul dintre cei deportați nu s-au mai întors.

In toamna anului 1944, Divizia 2 Munte a armatei române avea misiunea de a nimici rezistenta nemților și a armatei hortyste pe linia ,,Uileacul de Criș – Spinuș – Săcuieni”. În 15 octombrie 1944 subunitățile Diviziei 2 Munte, comandate de generalul Ordănescu Constantin înainteau prin: Spinuș- Cenaloș – Sâniob spre Sânicolaul de Munte – Săcuieni. Și în acest război Spinușul a plătit tributul său de vieți omenești prin cei 14 eroi căzuți pe front pentru libertatea țării.

După război, pe baza legii 187 din 3 martie 1945 și în Spinuș s-a format o comisie alcătuită din 7 membri, care a hotărât exproprierea moșiei Bethlen și a lui Naufeld Ladislau, împroprietărirea a 117 familii cu câte 1,5 iugăre pământ, fără ca aceștia să-l despăgubească pe proprietari. Dar la scurt timp, guvernanții de după război, în 1949, au trecut la acțiunea de colectivizare a agriculturii. Locuitorii comunei Spinuș au rezistat în opoziție până în 1962 când au fost obligați să semneze intrarea în C.A.P. și să suporte situația de dezmoșteniți până după Revoluția din decembrie 1989, când s-a trecut la lichidarea C.A.P-urilor și reintrarea în posesia pământurilor conform L. 18 ( a fondului funciar).

Evoluția demografică a comunei pe o perioadă mai îndelungată de timp este greu de făcut, din cauza lipsei documentelor de stare civilă , dar în recensământele efectuate asupra populației de la care s-au păstrat documente, s-au găsit următoarele dovezi în legătură cu evoluția demografică pe teritoriul comunei Spinuș.

Anul – Număr Locuitori

În anul 2011, populația comunei era compusă din:

-Români – 1035
-Maghiari – 69
-țigani – 140
-altă etnie – 4 (olandezi)

Se observă o creștere continuă a populației comunei între anii 1784 și 1956 – anul cu cel mai mare număr de locuitori, după care urmează o scădere continuă. La recensământul din 2002 comuna cunoaște cel mai mic număr de locuitori, 1339 de suflete și, din păcate numărul lor scade în 2011 la 1248 de locuitori. Procesul de scădere a populației comunei continuă și acum predomină oamenii mai vârstnici, populația tânără migrând spre orașe.
Paralel cu viața social – economică a locitorilor comunei s-a dezvoltat și viața spirituală, mai ales legată de existența bisericii și a școlii.
Primele dovezi despre existența școlilor din comună nu s-au păstrat. Din mărturiile bătrânilor se știe că, în satul Spinuș, după 1848-1849, funcționa o școală confesională greco – catolică. Înainte de 1892 – 1893 școala cu limba de predare română își desfășura activitatea într-o casă particulară, plătindu-se chirie 13 creițari , dascăl fiind în această perioadă Ruscaș Nicolae. Localul acesta era construit din pământ bătut acoperit cu paie și fără pardoseală. La începutul sec. al XX-lea școala se mută într-o clădire mai mare, tot casă particulară, al cărei proprietar era Bihari Augustin, învățător și director al școlii. În anul 1908 în sat se înființează o școală cu limba de predare maghiară, ca urmare a acțiunilor de maghiarizare a învățământului. În catalogul anului școlar 1909-1910, în clasele I – IV sunt înscriși 93 de elevi, din care numai 58 de copii au frecventat regulat cursurile. În anul școlar 1914 – 1915 sunt înscriși 164 de elevi, apoi numărul lor este într-o continuă fluctuație.

Astfel vom observa că:
An școlar: nr. elevi

În anii următori efectivele au crescut continuu.

În perioada Primului Război Mondial, școala din satul Spinuș este încadrată cu doi învățători. În anul școlar 1919 se introduce limba de predare română, iar din 1922 școala română devine școală de stat.
În perioada interbelică, dascălii care au deservit această școală au luptat pentru înlăturarea haosului din învățământ. Astfel s-a ajuns ca în 1933 în Spinuș sa fie 7 clase si 3 cadre didactice: Pașca Elena, Pașca Porfir și Demian Ioan.
Desi în această perioadă învățământul era obligatoriu, din cauza condițiilor materiale grele în care trăiau , mulți copii nu frecventau școala, iar cursurile se desfășurau în condiții precare. În anul școlar 1932 – 1933 din 162 de elevi înscriși, doar 82 dintre ei au situația școlară încheiată, restul de 50 % au abandonat școala. Anul școlar 1938- 1939 înscrie în cataloage cel mai mare număr de elevi 189, dar nici de data aceasta nu vor frecventa cursurile toți cei înscriși.
În perioada ocupației hortyste limba de predare devine obligatoriu cea maghiară, doar religia se preda în limba română, iar în catoloage numele elevilor sunt maghiarizate și un număr mare de elevi români erau trecuți drept maghiari.
În anul școlar 1940 – 1941 erau în Spinuș 6 clase, apoi din 1941 – 1942 se trece la învățământul de 7 clase. Din anul școlar 1945 – 1946 se reia învățământul în limba română, iar în anul școlar 1948 – 1949 ia ființă o școală generală de 7 ani, clasele V – VII echivalând cu cursul inferior de liceu. Din 30 de elevi înscriși acum în clasa a – V- a, doar 2 n-au absolvit anul. Școala este frecventată acum de elevi din satele: Spinuș, Nădar, Ciulești, Săliște, Gurbești, Hăucești și Sărsig și are și un internat. Între anii 19488 – 1964 școala funcționa în actualul local al școlii vechi și în ,,castel”. La 15 septembrie 1964 a intrat în folosință încă un local ( clădirea nouă) dotată cu 4 săli de clasă, un laborator, sală profesorală, un birou pentru director și un birou pentru secretariat și arhivă.
Din anul școlar 1965 – 1966 s-a trecut la învățământul obligatoriu de 8 ani, apoi de 10 ani. În anul școlar 1986 – 1984 termina clasa a X – a prima promoție, iar în cataloagele claselor I – X sunt înscriși 230 de elevi. Dupa acest an numărul elevilor va descrește treptat. În anul școlar 1989 – 1990 clasa a X- a intră în lichidare și de atunci școala funcționează doar cu 8 clase și o gradiniță.
În anul școlar 2016 – 2017 în satul Spinuș, funcționează o grădiniță cu o grupa de 30 de copii, adunați din 3 sate(Spinuș, Nădar, Ciulești), clasele primare ( I – IV ) cu 39 de elevi și claselegimnaziale ( V- VIII ) cu 41 de elevi, cu care lucrează 9 cadre didactice.
Despre evoluția învățământului în restul satelor comunei sunt date mai puține in arhive și toate sunt de după Primul Război Mondial. În funcție de vechimea datelor găsite vom prezenta evoluția școlilor din satele aparținătoare comunei.

În Nădar apar primele date din anul școlar 1920 – 1921 când funcționa o școală primară ( 4 clase ) cu un efectiv de elevi de 40 de elevi. Numărul elevilor este fluctuant astfel în:

Numărul va descrește treptat, iar în 2010 școala din Nădar este desființată, copiii fiind aduși la școala din Spinuș.

Primele date despre existenta unei școli la Ciulesti apar din anul 1925, când erau înscriși în cataloagelecelor 4 clase 35 de elevi. Efectivele vor cunoaște o creștere până în anul școlar 1951 – 1952 când cele 4 clase au înscriși în cataloage 50 de elevi. Apoi efectivele descresc treptat, în anul școlar 1983 – 1984 școala avea înscriși 22 de elevi în cele 4 clase iar în 2011 Școala Primară din Ciulești este desființată.

Despre școala din satul Săliste primele date sunt din anul școlar 1931 – 1932, când în cele 4 clase erau înscriși un număr de 51 copii. Școala va funționa numai cu clasele primare pâna în anul școlar 1962 – 1963 când ia ființa clasa a V- a cu un număr de 32 de elevi, iar în clasele I – IV sunt înscriși 46 de elevi. Numărul copiilor care vor frecventa școala va crește anual până în 1965 – 1966 când în clasele I – IV sunt înscriși 69 elevi, iar în clasele V – VIII – 95 de elevi. Dar treptat numărulelevilor scade si clasele V – VIII vor dispărea. Anul școlar 1976 – 1977 va începe numai cu clasele primare frecventate de 37 de elevi, iar în 1983 – 1984 în cataloage sunt înscriși numai 24 de elevi. Anul școlar 2016 – 2017 a început cu 12 elevi în clasele I – IV și o grupa de preșcolari de 15 copii, menționăm atâtclasele primare cât și grădinița școlarizează copii din Săliște și satul vecin, Gurbești.
În satul Gurbești școala se va înființa mai târziu. Cele mai vechi documente dateazădin anul școlar 1956 – 1957, când în clasele primare sunt înscriși 11 elevi. Numărul lor crește treptat până în anul școlar 1962 – 1963, când sunt înscriși în cataloage cei mai mulți elevi, 50 în cele 4 clase. Însă mulți dintre ei nu frecventează cursurile, iar numaărul scade vertiginos, asa că în anul 1983 – 1984 mai vin la școală doar 8 elevi. Numărul de elevi se menține până în 2010, când școala primară din Gurbești este și desființată, copiii de vârstă școlară fiind asimilați de școala din Săliște.

Strâns legată de evoluția sistemului de învățământ din comună, s-a desfășurat și activitatea social culturală, cadrele didactice fiind sufletul acestei activități. Organizarea periodicăde spectacole, concursuri, conferințe sau alte acțiuni dedicate culturalizării cetățenilor au necesitat construcția ceor două cămine culturale, unul în Spinuș, și altul în Ciulești. Înainte de anul 1990 în comună exista și o bibliotecă comunală, frecventata de cititori de vârste diferite și din toate satele, dar care în anii următori (dupa 1990)și-a încetat activitatea.
Pe lângă cele două cămine culturaleș în perioada 1975 – 1989 au activat câteva formații cultural – artistice. Este vorba de o formație de teatru de amatori, una de dansuri populare locale, un taraf, un grup local, instruite de dascali inimoși. Acum, la începutul sec. XXI – lea, toate aceste formații au devenit amintiri.
Pe parcursul dezvoltării comunei s-a acționat pentru asigurarea asistenței medicale a locuitorilor. Înainte de 1944, comuna noastră era arondată dispensarului sanitar din Brusturi, la 8 km distanță. În comună nu existau săli de consultație, în acest scop erau folosite spații aparținând unor case particulare. Dupa 1944 în comuna Spinuș s-au întreprins o serie de măsuri pentru îmbunătățirea asistenței medicale a cetățenilor. Ca urmare, în anul 1959 s-a construit un dispensar uman, situat în centrul satului Spinuș. Clădirea cuprindea: un cabinet de consultații, o sală de tratament, o casă de nașteri, un cabinet pentru tratamente stomatologice și locuința medicului. Dispensarul era deservit de personal calificat(medici, inițial doi, apoi doar unul, 3 asistente medicale, o moașă și un tehnician stomatolog). Legat de activitatea dispensarului exista și un punct farmaceutic.
În paralel cu depopularea satelor comunei și în funcție de modificările sistemului sanitar românesc, asistența medicală din comună a suferit modificări. S-a redus numărul personalului, s-au desființat casa de nașteri, cabinetul stomatologic și punctul farmaceutic. Acum, la început de secol XXI, în clădirea dispensarului uman se află cabinetul medicului de familie care deservește comuna, un cabinet stomatologic, iar într-o parte a spațiului destinat locuinței medicului funcționeză Postul de Poliție din comuna Spinuș.
Un moment de cotitură în evoluția cpmunei l- a constituit electrificarea tuturor satelor. Progresul s-a manifestat imediat. În casele țăranilor au apărut o serie de aparate și mașini electrice, absolut necesare unei vieți civilizate: frigidere, congelatoare, mașini de spălat etc.
Apariția televiziunii și a internetului în viața localnicilor le-a permis acestora accesul la informații și la cultură. Televiziunea prin cablu a pătruns în fiecare casă, iar tinerii mai ales dispune de un număr apreciabil de calculatoare personale, pe lângă cele existente în cadrul școlii sau a altor instituții. În același timp s-a extins rețeaua de telefonie fixă și mobilă. Și ceea ce pentru mulși dintre locuitorii comunei cu 40 – 50 de ani în urmă era un vis, acum este realitate, mulți dintre ei au în curte un autoturism, numărul acestora fiind considerabil.
După 1990 activitatea economică a comunei s-a revigorat. Pe lângă micile gospădării individuale au apărut ferme. Unii fermieri se ocupă doar de cultivarea cerealelor ( porumb, grâu, orz, floarea soarelui ), alții au și ferme zootehnice profilate mai ales pe creșterea bovinelor și a ovinelor. Aceștia cultivă atât cereale cât și plante furajere. În gospodăriile individuale se cresc și porci, păsări sau alte animale, pentru consum propriu sau pentru vânzare pentru piață.
Beneficiind de fonduri europene, fermierii și-au achiziționat mașini agricole de nivel european, absolut necesare pentru exploatarea terenurilor agricole. Tot cu ajutor din banii primiți de la Uniunea Europeană s-au înființat două plantații: una din pomi fructiferi ( peri ) și una de arbuști ( cătina ).

Ultima actualizare: 12:17 | 20.03.2023

Sari la conținut